Povestea băiețelului care se numea Petru - A treia poveste

Trecut-au anii, să tot fie vreo zece ani, iar Petru o reușit să-și îndeplinească visul: o plecat de acasă după cearta cu tatăl său și s-o angajat ajutor de măcelar. O pus mereu pasiune în ceea ce făcea și așe o ajuns să devină unul dintre ăi mai buni măcelari din orașul unde se mutase. O învățat tainele meseriei și și-o adunat de-a lungul anilor bănuții reușind să-și deschidă propria măcelărie și să vândă preparate gustoase din carne de porc și de vită încât măcelaria sa era mai mereu plină. Pulpă, spată, rasol, costițe, fleică, slănină, cârnați, pate, sângerete, caltaboș, jumări de toate avea Petru la măcelărie și când intrai și le vedeai îți ploua în gură.

-Să trăiți, domnul Petru, da bună și proaspătă marfă aveți, îi ziceau clienții.

Și-o văzut împlinit, în sfârșit, visul din adolescență. Era un om apreciat în comunitatea lui, o ajuns să fie chiar și funcționar cum o fost tatăl său. Nu s-o limitat doar la a se ocupa de afacerea lui și s-o implicat și în bunul mers al orașului, o început să facă și acte caritabile, de Crăciun ducea cadouri la copiii orfani. La momentul potrivit și-o luat de nevastă drăguța, dragostea vieții lui. Ce mai! Avea de tăte! Muiere, casă, bani, afacere. Dar ceva, ceva tăt lipsea. Ceva îl apăsa mereu. Era dorul de tatăl lui, era frustrat că niciodată nu o putut să se înțeleagă cu el, că nu i-o înțeles visul, pasiunea pentru meseria de măcelar. Cu mama lui ținea legătura dar cu tatăl lui nu. Petru era prea orgolios să facă un pas, tatăl lui la fel și uita așa, au trecut anii și răceala i-o înstrăinat.

La scurt timp de la căsătorie Petru o devenit și el tată. Nu se putea compara dragostea ce i-o purta fiului său cu nimic în lume! Când își lua în brațe feciorul își aducea aminte de tatăl lui și de faptul că nu or avut o relație specială și colțurile ochilor i se umezeau. Durerea îl măcina mereu și cuvintele spuse la ultima ceartă cu tatăl lui îi străpungeau sufletul ca niște cuțite. Era tare cătrănit. Într-o bună zi, stând așe mâhnit, și-o adus aminte de cadoul de la nea Vasile, care i-o zis să-l deschidă când o fi la ananghie. Și-o adus aminte că o pus cutia într-un cufăr din podul casei și s-o dus după ea. O găsit-o prăfuită, o suflat colbul de pe ea și o deschis-o. Înlontru era un caiet, l-o luat și l-o deschis. Nu mică-i fu mirarea să vadă că nea Vasile îi făcuse cadou un caiet vechi de rețete personale, scrise și folosite de el de-a lungul timpului. Citi ce scria pe prima pagină și tare se emoționă: ”Văd că îți merge foarte greu, însă în acest caiet vei găsi rețete care te vor ajuta să îmbunătățești situația”. Una dintre rețete era de cârnați proaspeți, o rețetă specială a lui nea Vasile. Își aduse aminte de ei, mereu îi ploua în gură numa când se gândea la ei și își aduse aminte și că-i plăceau tatălui lui tare mult. Un gând îl străfulgeră pe moment: să prepare niște cârnați după rețeta din caiet și să-i ducă tatălui lui în semn de împăcare. Zis și făcut.

Emoționat, și parcă cu mai multe energie, porni apoi spre casa părintească, depănă în gând amintirile din trecut, faptul că mereu îl scotea din pepeni pe tatăl lui, ultima ceartă cu tatăl său o vedea parcă aievea, dar și momentele frumoase când era mic și tatăl lui îi făcea cadouri, când venea acasă de la lucru  mereu îi aducea o ciocolată. Ajuns într-un final la ușa părintească începe să se îndoiască că făcuse bine să vină acasă, se întreba dacă tatăl lui se schimbase, dacă se vor împăca vreodată. Și stătea așe și se uita la ușa casei ca vițelul la poarta nouă.